Tatuaje prin cicatrizare

Tatuaje prin cicatrizare

Mutilari de dragul esteticii

Cu mult inainte sa apara tatuajele, diverse triburi recurgeau la alte metode de a se infrumuseta sau de a aplica simboluri pe corp. Una dintre ele, care supune la grele tentatii adeptii excentricitatilor corporale, este cicatrizarea.
Daca cicatrizarea ca forma de arta provine din traditiile triburilor din Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee sau Australia, ei bine, fara sa bagam de seama, o lume intreaga a trecut prin aceasta faza a frumusetii prin cicatrizare.

Va amintiti, de când erati copii, si va raneati la genunchi, apoi va laudati cu juliturile in fata prietenilor sau cu cicatricile capatate in urma cazaturilor cu bicicleta? Sau de admiratia fata de eroii filmelor de actiune atunci când acestia isi dezvaluiau cicatricile din razboi? Toate aceste aspecte au un punct comun: cicatricea, semnul ramas in urma unui eveniment, care atesta aparteneta la o conjunctura importanta. Acesta este motivul pentru care scarificarea a devenit una dintre cele mai moderne forme de arta.

Inceputurile

Mutilarea de dragul frumusetii porneste din traditiile unor popoare care au trait in strânsa legatura cu natura
In insulele Noua Guinee sau neozeelandeze, modificarile corporale sunt practicate de secole in cadrul unor ritualuri de apartenenta sociala s de maturizare. Suferinta devine metoda purificatoare initiatica, iar aceasta mentalitate este frecvent intâlnita in Africa, Australia si in zona râului Sepik, din Noua Guinee. Fiecare adolescent trece prin experienta dureroasa de taiere, intepare sau ardere pentru a-si demonstra rezistenta si curajul ca simboluri ale maturizarii, fie ca barbatie, fie ca feminitate si fertilitate. Astfel, daca un tânar nu are cicatrici pe un anumit loc al corpului, nu este considerat barbat, iar tânara nu este considerata apa pentru casatorie. Ritualurile de scarificare se contopesc atât de mult cu integrarea la un grup sau la o comunitate, incât membrii triburilor doresc sa treaca prin asa ceva.

La adulti, taierea si inteparea pielii produc o stare speciala, de transa – considerat de psihologi a fi un mod de aparare impotriva durerii – care marcheaza trecerea catre o alta dimensiune sau un alt statut social. In unele triburi din aceste zone, barbatii mai primesc inca o noua cicatrice pentru fiecare adversar ucis ori dupa fiecare partida de vânatoare foarte periculoasa.
Cicatrizarea are, insa, si rol magic: in unele parti ale lumii, anumite triburi considera ca nou-nascutii sunt protejati de boli si spirite malefice daca au cicatrici.
În unele culturi africane, barbatii considerau femeile scarificate mult mai atrgatoare, cicatricile demonstrând ca femeile au atins vârsta maturitatii sexuale.
În Noua Zeelanda, bastinasii au dezvoltat o forma de arta corporala pe care o numesc „Moko”. Este o imbinare intre scarificare si tatuare. Nativii maori considera ca, in lipsa acestor insemne tribale, trupul omului poate fi considerat dezbracat. Fiecare persoana era individualizata foarte clar iar desenele incizate in piele ofereau privitorului o multime de informatii despre statutul social al individului. Unii lideri tribali au folosit acest model ca pe niste semnaturi pe actele incheiate cu europenii.
Unele surse istorice dezvaluie ca si anumite triburi hunice, de origine asiatica practicau scarificarea faciala.

Efecte estetice

Cicatrizarea nu este una dintre practicile cu rezultat exact, spun analistii. Spre deosebire de tatuaje sau piercing, in cazul cicatrizarii, nu se poate sti cu exactitate rezultatul, pentru ca urmele ramase sin doar tipul de piele, sex, rasa, adâncimea si marimea ranii. Factorii ereditari, locul ranit sunt si ele conditii care duc la formarea unui anumit tip de cicatrici. Astfel, unele cicatrici devin hipertrofice, altele ramân cheloide si usor reliefate, care nu depasesc conturul ranii. In triburile sarace, este foarte frecventa infectarea ranilor. Totusi, pentru ca cicatricea sa nu ramâna o simpla zgârietura, ci sa ia forma si marimea dorita, multe triburi practica diverse metode pentru incetinirea vindecarii. Rana este mentinuta deschisa pentru mai mult timp, prin curatarea crustei sau prin folosirea unor substante iritante ca sucul de lamâie, iodul etc. Uneori, ca sa se ajunga la un anumit rezultat, ranile pot fi mentinute deschise si luni intregi, timp in care tesultul cicatricial creste. Practic, organismul este cel care creeaza cicatricea ca rezultat final, nu artistul.

Infrumusetare

In timp ce in triburile africane sau aborigene, cicatrizarea face parte din ritualurile profunde sociale, ea a devenit arta in saloanele specializate din lumea moderna. Desi o metoda de infrumusetare dureroasa, „opera de arta” este realizata in siguranta, conditi sterile, de un artist tatuator, iar ingrijirea ranii este mult mai sigura. In studio, mai intâi este desenat conturul, ca si in cazul tatuajului. Apoi, se taie cu bisturiul pe liniile trasate, indepartându-se frecvent sângele care iese din rana. Desenele mici pot fi efectuate in câteva minute, dar cele mai complexe sunt realizate in ore intregi, fara anestezie. Orice durere este crunta, iar clientul poate, din aceasta cauza, sa intre in stare de soc. De asemenea, exista riscul sa manifeste simptome ale unor afectiuni pe care le are (crize de epilepsie, astm, crize cardiace).
Motivatia cea mai frecventa este aceeasi cu a tatuajelor si piercingurilor. Este vorba despre criteriile estetice personale sau de grup, dorinta de a iesi in evidenta sau pur si simplu dorinta de a-si demonstra ca pot trece peste un moment dureros.
Cicatrizarea a inceput ca modalitatea estetica, in 1980, in Statele Unite ale Americii. La inceput, a fost folosita in comunitatile de homosexuali si lesbiene, dar in anii 1990, ea a fost imbratisata de membrii unei miscari neotribale sau „modern-primitive”. Membrii miscarii au reinceput sa aduca in atentie anumite ritualuri ale unor triburi, printre care si scarificarea. Cu trecerea anilor, tot mai multe persoane care au dorit sa iasa in evidenta prin aceasta forma au apelat la cicatrizare. Desi unii sociologi considera ca aceasta modalitatea estetica denota nostalgie pentru un alt tip de sociatate, mai simpla, mai libera, altii cred ca este numai teribilism sau metoda de a iesi in evidenta intr-o societate unde deja piercingul si tatuajele fac parte din viata de zi cu zi.

Tipuri de scarificare

Scarificarea deliberata prin arderea pielii – numita branding – a fost folosita in istorie pentru a marca sclavii sau criminalii. Cicatricea era facuta in zone usor vizibile, pentru a putea fi identificata usor starea sociala a persoanei insemnate, având forme si intelesuri variabile. De exemplu, în Franta secolului XVII, pedeapsa pentru tradarea de tara era pedepsita prin arderea cu fierul înrosit in foc. Cicatricea avea forma unui crin, semnul regalitatii franceze.
In prezent, brandingul este un tip de arta corporala ce presupune un model de fier înrosit în foc care, presat pe piele, ccreeaza arsuri cu aceeasi forma. Totusi, este indicat ca modelele sa nu fie aplicate simultan, ci pe rând. De exemplu, pentru a obtine forma literei „V”, este preferabila arderea a doua linii separate cu o singura piesa de metal.
Brandingul laser este o tehnica numita si „branding prin electrocutare”.  Este indicata folosirea unui laser medical, insa exista si alte tipuri de aparate care seamana intrucâtva, cu cele de sudura. Electrodul produce scântei care distrug pielea, tehnica fiind mult mai precisa comparativ cu altele de acest gen, deoarece permite reglarea profunzimii arsurii.
Brandingul „la rece” este o metoda mult mai rar folosita. Este identica brandingului original, cu exceptia faptului ca metalul nu este supraancalzit ci supus la o raceala extrema cu ajutorul azotului lichid. Rezultatul acestei tehnici neobisnuite este faptul ca, în zona afectata, parul va creste mult mai deschis la culoare, nelasând în urma nici o denivelare a pielii.
Inciziile executate în piele cu scopuri estetice sunt diferite de auto-mutilare, desi implica acelasi proces  de crestare a pielii. Liniile sunt taiate, de obicei, cu bisturiul, desi exista si alte metode, cu lame speciale.
Ink rubbing este o tehnica folosita în special de populatiile maori din Noua Zeelanda. Metoda consta in introducerea cernelii ori a unui alt colorant in rana deschis?, iar rezultatul are efectul unui tatuaj.
„Jupuirea” este o alta tehnica de scarificare. Ea presupune indepartarea unei
zone mari de tesut. Initial, modelul dorit este schitat prin taieturi fine, dupa care pielea este eliminata. Cicatricile ramase au o textura foarte fina.
Packing-ul este un stil rar intâlnit in occident. Este folosit mai mult in Africa. Tehnica se foloseste prin introducerea sub piele a unor corpuri straine pentru ca cicatricea sa fie mult reliefata. In ultimii ani, stilul are succes rasunator mai ales in rândul tinerilor din SUA.

CASETE:
– „Modificarea corporala este chiar de scoala veche. Peste tot in lume, oamenii si-au pus cercei, s-au tatuat, si-au pictat corpurile de secole. Chiar si in Egiptul antic cei din clasa regala isi puneau cercei in buric”, sustine Russ Foxx, pionier in modificarea corporala, din Vancouver, Canada.
– Daca ai impresia ca si copilul tau vrea sa incerce scarificarea, nu intra in panica. Mai bine asigura-te ca procesul se desfasoara intr-un mediu curat, este efectuat de un artist profesionist specializat in tehnica de scarificare. Vorbeste cu un doctor despre eventualele riscuri si ia masuri ca sa eviti infectarea. Explica-i ca unele proceduri ii pot limita optiunile in viata, legat de casatorie sau de locul de munca.

Tattoo History, va prezinta mai multe tipuri de tatuaje si istoria tatuejlor

Share Button

Be the first to comment

Leave a Reply